Punctul pe i: Moartea e o parte a vieţii… Mai grea!

16 mai 2017 Comentariile sunt închise pentru Punctul pe i: Moartea e o parte a vieţii… Mai grea!Views: 45

Motto: „Moartea nu ne privește nici morți, nici vii: nici vii pentru că atunci ea nu există, nici morți pentru că atunci nu mai existăm noi” Montaigne

Am să vă dezvălui un secret pe care nu-l știe chiar toată lumea: moartea există! Exact așa cum există și viața. Așa cum există aerul, apa, Soarele și Luna. Există „Moartea căprioarei”, „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, „Moarte la Veneția”, „Moartea citește ziarul”, „Suflete moarte”, „moartea pasiunii”, „moarte intelectualilor”, și alte 1001 de morți. Veșnice nu sunt decât trei chestii: Dumnezeu, timpul și… moartea! Viața, clar, nu e veșnică!

Omul se naște, trăiește, apoi moare. Când se naște nu știe ce e moartea. În prima jumătate a perioadei în care trăiește, iar nu știe. După ce moare… poate că află, dar nu mai știm noi. Singura perioadă în care omul devine preocupat de moarte este a doua parte a vieții sale. Atunci apar unele boli, atunci încep să-i moară părinții și cunoscuții, rudele și prietenii. Începe să-și dea seama că nu e nemuritor, și că moartea îl va lua și pe el. Într-o… zi oarecare. Nu într-o bună zi! Unii încep să citească tot felul de aberații despre semnele primite înainte de-a muri, ori despre întoarcerea din morți, ale altora. Povestite de unii care au auzit poveștile de la alții. Nimeni nu se întreabă cum a putut vorbi mortul, ci pun totul pe seama unei minuni. Dar moartea nu face niciodată minuni, ci victime. Speriat de moarte, omul citește și crede poveștile… morților vii. Unii își fac testamente. Dar până să-i ia moartea, le schimbă de câteva ori.

Alții n-apucă să scrie cui își lasă averile, pentru că se duc după pâine, la colț, și-acolo, ce să vezi?!, îi lovește moartea; ba în cap c-o cărămidă, ba în trup c-o mașină scăpată de sub control. Mulți dintre oameni se apropie de o chestie perenă – Dumnezeu – sperând într-o minune. În tinerețe ignorau acea chestie. Acum o caută umili, evlavioși și disperați, rugându-se să apuce să-și vadă copiii aranjați, la casele lor. Unii apucă, alții nu. Depinde de… moarte. Care, paradoxal, uneori poate fi fentată. Dar niciodată, învinsă. Ea există, și vine liniștită la fiecare, după ce ne-a trecut în agenda ei de lucru. Ne știe pe toți, ne cunoaște obiceiurile, faptele, dragostele și urile, contul din bancă, bolile, meniul zilnic, garderoba, și decide când să ne „ușureze”de toate astea. Nu vine la chemarea noastră, ci la dorința ei. Degeaba unii dintre noi o rugăm să ne viziteze când ajungem neputincioși, bolnavi ori paralizați. Râde de noi și ne face să o așteptăm pentru a înțelege că avem nevoie de ea, că moartea este vitală. Paradoxal, dar chiar așa este! În viață, moartea este necesară. Invers nu e valabil, deși Biserica ne pisează la cap, convingându-ne că sufletul mortului zburdă, ca o căprioară, prin eter, până i se face milă altui trup să-l găzduiască. Probabil de-aici s-a inspirat Gogol când a scris „Suflete moarte”. Erau în căutarea unui trup viu. Dar asta n-o vom ști cu certitudine, niciodată, deoarece domnul Gogol… a murit. Așa cum vom muri toți, pe rând. Și eu, și voi.

Așadar, avem o certitudine: murim! Iar când murim o facem definitiv, iremediabil. Fără nicio șansă de reînviere. La asta ar trebui să ne gândim mereu, din clipa în care începem să conștientizăm viața. Ar trebui să ne gândim că viața nu este decât o călătorie spre moarte! Nu ar trebui să fie un spațiu și un timp în care să adunăm averi, să fim răi, să mințim ori să-i ucidem pe alții. Ar trebui doar să trăim corect și liberi, să ne bucurăm de viață, și de oamenii din jurul nostru. Or, noi, facem taman invers! Și murim câte puțin cu fiecare mizerie pe care o facem în viață. În loc să trăim ca-n Rai, în unica viață care ne-a fost dată-n dar, noi trăim în minciuni și-n fărădelegi. Facem toate astea ca și cum am trăi 1.000 de ani. Dar nu trăim, și exact când „ne-am căpătuit” și vrem să trăim, murim. Unii mor în mizerie, alții în sicrie poleite-n aur. Dar viermii rod, cu tenacitate, și bradul și stejarul aurit, și ajung destul de repede și la carnea transformată-n hoit.

Nu fugiți de moarte, oameni buni! Va veni pe la toți, oriunde v-ați ascunde. Cel mai frumos ar fi să trăiți în așa fel încât atunci când moartea va bate la ușa voastră, să o primiți liniștiți și împăcați că ați trăit. Unii nu au șansa asta…

Sorin Oros

Parerea ta conteaza:

Comments are closed

Facebook