Punctul pe i: BĂTRÂNII CARE-AU FOST CA NOI

4 mai 2017 Comentariile sunt închise pentru Punctul pe i: BĂTRÂNII CARE-AU FOST CA NOIViews: 47

Motto: „La ce bun eternitatea, dacă cel care-ai fost s-a pierdut (a murit)?” Nora Iuga

Acest articol este despre părinți și bunici. Despre cei care ne-au făcut, crescut și educat. Într-un fel, poate fi și despre noi.

Când suntem mititei ne agățăm disperați și temători de fusta mamelor ori stăm cocoțați în cârcile taților. Știm că ei ne protejează mereu.

Au răbdare să ne învețe pașii, să se joace, să ne spele, să ne hrănească. Ne educă și ne învață binele și răul. Ne pregătesc pentru lumea plină de „hiene bipede” în care am intrat. În adolescență ne enervează și nu ne mai înțelegem cu ei. Apar fisuri în relația de dragoste dintre părinți și copii. În general, acestea dispar după ce „ne coacem”, după pubertate.

Ne căsătorim și „ne facem părinți”, unii dintre noi.

Părinții noștri ne ajută, în continuare, apoi, uneori, obosesc. Îmbătrânesc, nu mai au puteri, nu mai au sănătate, nu mai au memorie. Uită, repetă mereu aceleași vorbe, de zeci de ori, ni se plâng că-i doar toate, se mișcă greu, dorm puțin, „cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal, te întreabă de știi pe vre-un șef de spital”… Noi, agasați și stresați de problemele cotidiene îi repezim, îi supărăm, îi certăm, și, adesea, îi neglijăm. Inevitabil, ei se duc…

Bolnavi și epuizați, triști și neajutorați. Senili și debusolați… Paradoxul e că ei au putut să aibă grijă de noi, în primii noștri ani de viață, dar noi nu putem avea grijă de ei, în ultimii lor ani. E atât de trist totul, atât de dureros! Exact când ei au mai mare nevoie de noi, de sprijinul nostru, noi nu suntem acolo sau suntem… stresați. Uneori îi ducem la azile în care le grăbim plecarea. Acolo, oricât ar fi de bine tratați (ceea ce nu e nici pe departe adevărat!), le sângerează inimile până la ultima picătură. Vorbesc în deplină cunoștință de cauză, credeți-mă, și evitați azilele pentru părinții voștri! Dacă nu-i puteți lua la casele voastre, lăsați-i în casele lor și angajați pe cineva să aibă grijă de ei până la sfârșit.

La azil, pe lângă faptul că sunt îngrijiți doar formal, de ochii noștri (când mergem în vizită!) mai suferă și șocul locului nou, necunoscut, cu obiceiuri noi și cu lucruri impuse. Vor claca! Rămân fără tabieturi, fără pereții camerei lor, fără patul, wc-ul și masa lor. Rămân fără ei! Și, evident, fără căldura sufletească. Niște străini sunt angajați „să iubescă” preț de opt ore. Dar bătrânii au nevoie de mai mult decât de opt ore de iubire, au nevoie de dragoste adevărată, nu comercializată! Și asta, non stop, nu pe orar! Vor fi ca o frunză-n valurile oceanului… până la dezintegrare. Nu cred că niște copii deveniți adulți, cu familiile lor, nu pot avea grijă de unul sau doi părinți, atunci când aceștia devin neajutorați, bolnavi și, adesea, senili. Dar e mai simplu să-i izgonim în azile paupere, să scăpăm de grija lor, și să ne vedem de viața noastră. Uitând că viața noastră li se datorează lor, acestor bătrâni care ne enervează că vorbesc mult, că se mișcă încet, că se plâng de dureri sau că, pur și simplu, ocupă o cameră. De asemenea, mai uităm și că nu suntem matusalemici și că, surpriză!, vom ajunge bătrâni și noi, ne vom îmbolnăvi și noi, și ne va părăsi memoria și pe noi. Dar omul, trufaș, orgolios și egosit, se gândește doar la clipă neglijând orele care vor veni. Iar timpul, inexorabil, nu iartă pe nimeni! De aceea, ar fi mai indicat „să iertăm” faptul că părinții noștri au îmbătrânit și au ajuns neputincioși, și să avem grijă de ei cât mai sunt în viață. Apoi, regretele și mustrările de conștiință sunt tardive și apăsătoare. Nu mai ajută pe nimeni!

          Bătrânii care-au fost ca noi sunt părinții noștri. Au fost tineri, sănătoși, veseli, au muncit și și-au ocrotit copiii – pe noi! Ne-au hrănit, ne-au spălat, ne-au educat. Ne-au învățat ce e bine și ce nu e bine, în viață. Ne-au iubit necondiționat și ne-au ajutat când am dat de greu. Dar, în primul rând, ne-au dat viață! Fără ei, rămâneam niște spermatozoizi agitați și eșuați, într-o scurtă călătorie de maximum șapte zile. Nu mai apucam să ne vedem părinții cum îmbătrânesc. Ei ne-au oferit această ocazie, deci, noi trebuie să le dăm șansa unei bătrâneți frumoase, învăluită în căldură, în atenție și-n dragoste. Altfel, demersul lor… sexual a fost inutil și păgubos. Gândiți-vă doar la faptul că ați venit pe lume în urma unei acțiuni făcută cu dragoste. Nu puteți răspunde cu indiferență. Sau dacă puteți, inimile v-au secat înainte de „a da ortul popii”! Sunteți niște morți vii, cu urme vagi de căldură, de dragoste, și de omenie. Nu era nicio problemă dacă spermatozoidul patern rata intrarea în vaginul matern. Și, oricum, vă vine rândul tuturor la bătrânețe…

Sorin Oros

Parerea ta conteaza:

Comments are closed

Facebook